„Nebunia, cu condiția să vină ca dar din partea cerului, este canalul prin care primim cele mai mari binecuvântări”, spunea Platon, în dialogul Phaidros. În lumea artei, afecțiunile psihice nu sunt văzute ca ceva ieșit din comun, străine de condiția umană, ci parte din aceasta. Ele reprezintă o experiență utilă, pozitivă, nu una negativă.
Astfel, arta modernă schimbă percepțiile asupra suferințelor mintale și le cataloghează ca fiind aventuri creative.
Există o explicație științifică?
De-a lungul timpului, cercetătorii și-au pus întrebarea: Există o legătură științifică între bolile mintale și creativitate? Părerile, însă, sunt împărțite.
Kari Stefansson, fondator și CEO al deCODE, declară că, descoperirile publicate în revista Nature Neuroscience, indică o biologie comună între creativitate și unele tulburări mintale. „Pentru a fi creativ, trebuie să gândești diferit. Și când suntem diferiți, avem tendința de a fi etichetați ca niște ciudați, chiar și nebuni”, a spus acesta pentru The Guardian.
Cercetătorii s-au bazat pe informații genetice și medicale de la 86.000 de islandezi, concluzionând că, persoanele cu înclinații artistice sunt cu 17% mai expuse la afecțiunile psihice decât ceilalți oameni.
De asemenea, oamenii de știință au continuat să verifice concluziile la care au ajuns, consultând bazele de date medicale deținute de Țările de Jos și Suedia. Dintre 35.000 de oameni supuși analizei, cei considerați creativi (prin profesia pe care o au sau prin răspunsurile unui chestionar) au cu 25% mai multe șanse să sufere de diferite variante ale tulburărilor mintale.
Pe de altă parte, Albert Rothenberg, profesor de psihiatrie la Universitatea Harvard, respinge ideea lui Stefansson. Acesta nu vede o legătură demonstrată între creativitate și bolile mintale. „Este noțiunea romantică a secolului al XIX-lea, că artistul este cel care se zbate, aberant față de societate și se luptă cu demonii interiori”, a spus el. „Pentru mine, inversul este mai interesant: oamenii creativi nu sunt, în general, bolnavi mintal, dar folosesc procese de gândire care sunt, desigur, creative și diferite.”
Terapia prin artă
Cu toate acestea, mulți dintre artiștii pe care îi admirăm astăzi au suferit de depresie, anxietate, bipolaritate. Pentru a trece mai ușor peste ele, ei și-au folosit, în mod terapeutic, talentele artistice.
Terapia prin scris
Terapia prin scris, numită în literatura de specialitate și „scriere expresivă”, este o formă de terapie prin artă, unde persoanele sunt încurajate să scrie despre gândurile și sentimentele lor, în special despre cele care se referă la evenimente traumatice sau cu un puternic impact emoțional.
În 1996, psihologul James Pennebaker a realizat un studiu în care participanții au fost împărțiți în două grupe. Prima grupă a fost rugată să exprime o experiență traumatizantă prin mișcare fizică. În același timp, cea de-a doua a trebuit să apeleze atât la mișcare fizică, cât și la scris. Astfel, grupul care a folosit cele două metode a arătat îmbunătățiri semnificative ale sănătății fizice.
Prin acest experiment, psihologul a descoperit că limbajul specific folosit în timpul scrierii este asociat cu starea psihică și fizică a oamenilor. După verificarea mărturisirilor scrise, cele în care se includeau un număr mai mare de cuvintele pozitive din punct de vedere emoțional, precum „fericit”, și un număr redus de cuvinte negative, precum „trist”, au fost asociate cu o stare bună de sănătate.
Autorul rus Lev Tolstoi este considerat unul dintre cei mai mari scriitori ai tuturor timpurilor. Pentru acesta, ruminația reprezenta piatra de temelie a tulburării depresive de care suferea. Totodată, procesul de gândire neîntreruptă l-a ajutat să-și explice, mai târziu, ideile despre filozofie, viață și artă.
Acesta scrie: „Eu însumi nu știam ce vreau: îmi era teamă de viață, doream să scap de ea, dar tot speram ceva din ea”. În cartea sa, „O confesiune”, Tolstoi discută despre abuzul de alcool, depresie și gânduri de sinucidere. În cele din urmă, autorul se regăsește pe sine și renunță la noțiunea de sinucidere.
Terapia prin arte plastice
Terapia prin arta plastică, ca disciplină, a început în anul 1940 și a devenit mai răspândită în 1970. Ca și alte terapii prin artă expresivă, cum ar fi terapia prin dans sau terapia prin muzică, se bazează pe creativitate. Aceasta este un instrument pe care terapeuții îl folosesc pentru a ajuta pacienții să interpreteze, să exprime și să-și rezolve emoțiile și gândurile. Cei care au încercat acest tip de terapie au raportat că expresia artistică i-a ajutat să se concentreze asupra momentului prezent, să identifice răspunsurile emoționale și să experimenteze conexiunile dintre emoție și conștientizarea corpului. Totodată, au învățat să moduleze răspunsurile emoționale, experimentând astfel mai multă libertate față de acestea, să „dozeze” și să își regleze emoțiile.
Unul dintre cele mai faimoase exemple ale „artistului nebun” este pictorul Vincent Van Gogh. „Mi-am pus inima și sufeltul în munca mea și mi-am pierdut mințile în acest proces”, spune acesta.
Faimosul pictor a suferit de depresie, anxietate și tulburare bipolară. Într-o clipă de nebunie, el și-a tăiat o bucată din propria ureche. A fost disprețuit și ridiculizat în timpul vieții, însă nu a renunțat la lucrările care, după moartea sa, aveau să devină opere de artă.
Pictura postum, „Noapte înstelată”, a fost concepută în momentele în care artistul se lupta să-și recapete sănătatea mintală. Se spune că aceasta reprezintă priveliștea de la fereastra azilului în care pictorul se afla.
Terapia prin muzică
Conform American Music Therapy, terapia muzicală reprezintă utilizarea clinică a muzicii, pentru a atinge obiective individualizate, cum ar fi reducerea stresului, îmbunătățirea stării de spirit și exprimarea de sine. Experiențele de terapie prin muzică pot include ascultarea, cântatul, compunerea muzicii sau cântatul la instrumente. Abilitățile sau talentele muzicale nu sunt necesare pentru a participa.
Terapia prin muzică a fost definită și utilizată pentru prima dată de Departamentul de Război al Statelor Unite, în 1945. Aceasta a ajutat membrii serviciului militar, în stitalele militare. A fost folosită pentru recuperare, terapie ocupațională, educație, recreere și recondiționare fizică.
Joey Ramone, solistul trupei punk The Ramones, a fost diagnosticat cu schizofrenie și TOC, încă de la o vârstă fragedă. Acesta a fost internat, timp de o lună, într-un spital de psihiatrie, iar după externare a început să consulte un psihiatru, în mod regulat. De asemenea, acesta a folosit muzica drept o modalitate prin care să-și gestioneze simptomele.
Unele dintre melodiile The Ramones, compuse de Joey, fac referire la boli mintale, precum „I Wanna Be Sedated”, videoclipul muzical având loc chiar într-o unitate de psihiatrie.
„M-am bucurat de viața mea când nu aveam nimic…și mi-a plăcut ideea de a fi fericit doar cu mine”, declară Joey Ramone.
